Am citit cele două cărți anterioare scrisă de Heather Morris și am fost complet năucită de ele, așa că, atunci când mi s-a oferit ocazia să citesc și această carte, nu aveam cum să spun nu, căci abia așeptam să o citesc.

Din păcate, această carte m-a dezamăgit. Cartea nu este altceva decât un material de umplutură, o care scrisă pentru a mai câștiga niște bani și ar fi fost mai potrivită unui articol de revistă. În loc să fie o lectură fascinantă despre persoanele care au inspirat-o și pe care le-a cunoscut, a explicat - în peste 100 de pagini - cum ar trebui să-i ascultăm pe bătrâni și să le vorbim tinerilor.

Cartea avea doar 171 de pagini și ar fi fost mult mai interesat să citesc despre experiențele lui Heather Morris întâlnindu-l pe Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz-Birkenau, mai degrabă decât o descriere foarte patronantă a modului în care ar trebui să discut cu cei dragi.

Cu toate acestea, această carte a fost scrisă foarte repede în perioada lockdown-ului. Morris povestește aceleași câteva evenimente de mai multe ori și reia ideile de mai multe ori. în plus, sfaturile și indicațiile pe care le oferă Heather pentru a îmbunătăți abilitățile de ascultare ale cititorilor sunt discutabile. Nu este o profesionistă în acest domeniu și nici nu pretinde că este.

În mod evident, a avut experiențe de viață care au transformat-o într-un ascultător priceput, dar sfaturile ei nu provin deloc dintr-un mediu științific sau verificat, ci pur și simplu experiență personală. Cum am spus, îmi place Heather Morris și abia aștept cea de-a treia carte din seria Tatuatorul de la Auschitz.

Eu, personal, am citit cartea special pentru pasajele în care povestește despre Lale si despre cum a ajuns să scrie cele trei romane care au consacrat-o. Pe lângă aceste pagini, celelalte au fost plictisitoare si de umplutură.