Două povestiri diferite, dar oarecum legate una de cealaltă: „Extremis” și „With iron hands”. Extremis este probabil cea mai bună poveste din zona Marvel pe care am citit-o. Are un ritm diferit, e gândită mult mai bine, își ia (pe alocuri) un pic de timp să dezvolte lucrurile. Extremis este un proiect care reprogramează corpul uman pentru a se autovindeca mult mai repede, dar și aduce unele îmbunătățiri corpului uman. Un subiect de test o ia razna - un terorist domestic (ce funny sună asta) se reprogramează cu Extremis. Prima întâlnire cu Iron Man e pierdută de acesta, dar subiectul Extremis nu are timp să îl și omoare pe Tony Stark, așa că Tony are timp să se injecteze el însuși cu Extremis.

Reprogramând, evident, Extremis, înainte de a-l insera. Și își înglobează structura de sprijin pentru costum - în felul ăsta câștigă „cursa înarmării”, și reușește să-l învingă pe terorist.

Probabil cea mai bună secvență are loc pe două pagini - în drumul lui spre Washington DC, teroristul se întâlnește cu o tipă rebelă, cu care discută despre autoritate și rasism. E ca un dialog surd, nimeni nu ascultă, nimeni nu are empatie, e o oglindă fantastică a „dialogului” dintre facțiunile politice din SUA în anul 2020 - dar scrisă în 2006.

A doua povestire este o poveste clasică de comic book, subțire, fără foarte mult impact, cu bombe nucleare, cu soarta unor țări imaginare din Europa de Est.