O carte care mizează foarte mult pe factorul nostalgie: o poveste care se întinde pe un singur an, 1987, urmărind un copil (cel mai probabil un alter-ego al autorului, Maria) și reușește să readucă un pic din atmosfera finalului de comunism în România, din perspectiva unui copil.

Asta înseamnă că lucrurile tragice legate de comunism nu se văd foarte clar, le auzi „șoptite”, dar nu iau prim-planul. „În spatele blocului” reușește să pună un pic de nostalgie fără să fie o carte depresivă. Poate lucrul ăsta mi-a plăcut atât de mult aici, faptul că Mara își amintește corect că totuși nu era totul o tragedie, că copiii încă făceau lucruri, încă funcționau ca și copii. Fără să vâneze senzaționalisme și sentimentalisme. Fără să se plângă excesiv.

Dacă e să reproșez ceva real acestei cărți este că nu spune o poveste, fiind mai degrabă un jurnal personal decât o poveste coerentă. E o carte mai degrabă de documentaristică; sunt strânse foarte multe elemente, chiar dacă unele din ele reamintite greșit (lipsește cheia de gât, autoarea își amintește greșit că sâmbăta erau desene animate), se vede un efort de documentare. Problema cu demersul acesta e că multe bucăți din carte pot fi eliminate fără regret; nu avem nici un început, nici un sfârșit, și la final, dincolo de nostalgie nu rămâi cu nimic.

Și e păcat, pentru că autoarea povestește lucrurile la persoana a III-a, și ar fi putut să ne povestească un pic mai mult despre ce se întâmplă în jurul personajului central. Dacă intenția era să exploateze nostalgia, ar fi ajutat; mai ales că în mod sigur intenția nu era să creeze portretul autoarei în copilărie. Lipsesc prea multe detalii importante: sunt prea multe lucruri pe care autoarea nu ni le zice, se ascunde de intimități și e pe alocuri povestea sau punctele de vedere par nesincere prin omisiune. Altfel personajul principal e destul de plat, și totul trece pe lângă ea fără să lase niciun fel de urme.

Din cauza asta insist că „În spatele blocului” e un roman despre copilăria pe finalul comunismului român, și nu e despre Maria, alter-ego-ul autoarei. Și cred că cei între 35 și 45 de ani o să-l aprecieze fix pentru factorul nostalgie. Nu cred că poate impresiona un cititor de 20 de ani sau unul de 60 de ani; în fond, adulții comunismului sunt prezentați (poate just, poate nu) ca fiind extrem de duri, neimplicați, distanți față de odraslele lor, și e o imagine pe care generația aceea poate nu vrea să și-o asume.