Scan barcode
A review by epictetsocrate
Alb ca zăpada by Salla Simukka, Sigrid Crasnean
3.0
I'm only happy when it rains.
Lumikki asculta melodia cântată de Shirley Manson, care spunea că o atrăgeau doar cântecele triste, că afla alinare numai în întunericul nopţii şi că-i plăceau doar veştile proaste. Soarele strălucea pe cerul complet lipsit de nori. Cele 28 de grade de afară o făceau pe Lumikki să transpire. Braţele şi picioarele îi erau lipicioase. Dacă şi-ar fi lins palma, ar fi simţit gustul de sare. Fiecare baretă a sandalei părea să fie în plus. Tălpile şi degetele îşi doreau libertate.
Lumikki se aşeză pe zidul de piatră şi-şi scoase sandalele, îşi lăsă picioarele peste margine şi-şi răsfiră degetele. Grupul de turişti japonezi se uită lung la ea. Vreo două tinere începură să râdă. Nu mai văzuseră degete de la picioare până acum? Bună ziua, sunt din ţara personajelor Muumi. Doar şi ele umblau desculţe.
Nu ploua. Nu mai plouase de cinci zile.
Sunt fericită doar când plouă. Lumikki n-ar fi putut să cânte cu Shirley, pentru că atunci ar fi minţit. Soarele strălucea, iar ea era fericită. Nu simţea nevoia ca lucrurile să fie complicate. Shirley putea să-şi păstreze doar pentru ea sentimentele întunecate. Lumikki opri muzica şi se lăsă asaltată de zgomotul turiştilor.
Italiană, spaniolă, engleză, americană, germană, franceză, japoneză, rusă… Era dificil să distingă cuvinte în amestecul de limbi, cu atât mai mult propoziţii întregi. Era însă o uşurare, pentru că nu trebuia să se concentreze la trăncănelile plictisitoare de zi cu zi. Lumikki ştia acum foarte bine ce spuneau cei mai mulţi dintre oameni, fix în acest loc.
Ce privelişte!
Şi chiar aşa era. Nu avea sens să nege. O minunată vedere asupra oraşului Praga. Acoperişurile de ţiglă roşie, frunzişul copacilor, turlele bisericilor, podurile, malurile râului Vltava care licărea în lumina soarelui. Oraşul îi tăia respiraţia lui Lumikki. În cinci zile, încă nu se obişnuise cu priveliştea. Se învârtea în fiecare zi prin vreun loc aflat la înălţime, numai pentru a privi oraşul, lăsându-se invadată de o fericire inexplicabilă.
Poate era datorită senzaţiei de libertate, detaşare şi independenţă. Era pe cont propriu. Nu trebuia să dea socoteală nimănui. Nimeni nu o suna şi nimeni nu voia să-i ştie programul. Nu avea responsabilităţi. Se va gândi mai târziu la ultimul an de liceu şi la o slujbă de sfârşit de vară, după ce se va întoarce în Finlanda. Acum erau doar ea şi căldura arzătoare şi oraşul, care suspina adânc de atâta istorie.
Lumikki asculta melodia cântată de Shirley Manson, care spunea că o atrăgeau doar cântecele triste, că afla alinare numai în întunericul nopţii şi că-i plăceau doar veştile proaste. Soarele strălucea pe cerul complet lipsit de nori. Cele 28 de grade de afară o făceau pe Lumikki să transpire. Braţele şi picioarele îi erau lipicioase. Dacă şi-ar fi lins palma, ar fi simţit gustul de sare. Fiecare baretă a sandalei părea să fie în plus. Tălpile şi degetele îşi doreau libertate.
Lumikki se aşeză pe zidul de piatră şi-şi scoase sandalele, îşi lăsă picioarele peste margine şi-şi răsfiră degetele. Grupul de turişti japonezi se uită lung la ea. Vreo două tinere începură să râdă. Nu mai văzuseră degete de la picioare până acum? Bună ziua, sunt din ţara personajelor Muumi. Doar şi ele umblau desculţe.
Nu ploua. Nu mai plouase de cinci zile.
Sunt fericită doar când plouă. Lumikki n-ar fi putut să cânte cu Shirley, pentru că atunci ar fi minţit. Soarele strălucea, iar ea era fericită. Nu simţea nevoia ca lucrurile să fie complicate. Shirley putea să-şi păstreze doar pentru ea sentimentele întunecate. Lumikki opri muzica şi se lăsă asaltată de zgomotul turiştilor.
Italiană, spaniolă, engleză, americană, germană, franceză, japoneză, rusă… Era dificil să distingă cuvinte în amestecul de limbi, cu atât mai mult propoziţii întregi. Era însă o uşurare, pentru că nu trebuia să se concentreze la trăncănelile plictisitoare de zi cu zi. Lumikki ştia acum foarte bine ce spuneau cei mai mulţi dintre oameni, fix în acest loc.
Ce privelişte!
Şi chiar aşa era. Nu avea sens să nege. O minunată vedere asupra oraşului Praga. Acoperişurile de ţiglă roşie, frunzişul copacilor, turlele bisericilor, podurile, malurile râului Vltava care licărea în lumina soarelui. Oraşul îi tăia respiraţia lui Lumikki. În cinci zile, încă nu se obişnuise cu priveliştea. Se învârtea în fiecare zi prin vreun loc aflat la înălţime, numai pentru a privi oraşul, lăsându-se invadată de o fericire inexplicabilă.
Poate era datorită senzaţiei de libertate, detaşare şi independenţă. Era pe cont propriu. Nu trebuia să dea socoteală nimănui. Nimeni nu o suna şi nimeni nu voia să-i ştie programul. Nu avea responsabilităţi. Se va gândi mai târziu la ultimul an de liceu şi la o slujbă de sfârşit de vară, după ce se va întoarce în Finlanda. Acum erau doar ea şi căldura arzătoare şi oraşul, care suspina adânc de atâta istorie.