Genial! Nemaipomenit!

Hrabal scrie incoerent, într-o frază prelungă în care nu ai nici o șansă să-ți găsești repere. Mă gândesc că poate are lucruri interesante de zis, dar nu reușește să o facă; scriitura e un act de comunicare, și felul în care Hrabal comunică nu e deloc lizibil. Există vreun motiv să facă asta? Am stat un pic să mă gândesc: cel mai probabil pentru că majoritatea lucrurilor pe care le povestește nu sunt suficient de interesante sau importante cât să merită povestite. Sau poate este un act de compresie, în care pune împreună foarte multe informații pe care cititorul e dator să le descifreze sau nu.

Îi înțeleg experimentul, dar îl găsesc necitibil. Bravo celor care au citit cartea asta, eu o abandonez pentru că nu am intelectul necesar pentru a naviga prin scriitura lui Genială! Nemaipomenită!

Evident, îmi displac pretențioșii ăștia. Și pentru un roman publicat în anii '70 nu prea mai poți da vina pe traumele războiului sau de faptul că ar fi un contracurent la ceva. Aia e.