Un roman Science Fiction pur – adică exact genul de ficțiune științifică ce dă numele genului – e imposibil să nu îți placă. Nu o să vă spun povestea pentru că deja o știți – NASA se chinuie să-l salveze pe Matt Damon de pe Marte. Și e imposibil să nu-l vezi pe Matt Damon în rolul protagonistului, pentru că îți zâmbește de pe copertă. Și se potrivește extraordinar. Se potrivește cu umorul și autoironia pe care ți-o inspiră actorul, pe care știi că e capabil să o emane. Nu cred că putea să se facă o alegere mai bună.

Marțianul m-a ținut cu sufletul la gură, chiar dacă știam ce avea să se întâmple. Finalul nu e triumfător, dar îți dă satisfacția aceea după 400 de pagini pline de tensiune. Andy Weir reușește să prezinte soluțiile tehnice fără să fie sufocant cu precizia detaliilor. Romanul e accesibil și celor care au pregătire științifică (ca mine), dar și celor care au cam chiulit de la școală (ca mine).