— Dacă cineva dintre cei prezenţi aici cunoaşte vreun motiv pentru care aceşti doi oameni să nu se poată uni prin sfânta taină a cununiei, să vorbească acum, sau să-şi ţină gura pe vecie.
Reverendul Fitzhumme aruncă o privire formală peste nuntaşi, din pură obişnuinţă. Mireasa îşi aminti ce le spusese la repetiţie: că în cei douăzeci şi şapte de ani de când oficia ceremonii de căsătorie, nimeni nu luase cuvântul vreodată, deşi era sigură că mulţi îşi ţinuseră gura – dacă nu pe vecie, cel puţin până la masa de nuntă.
— Domnule reverend? întrebă ea încet, în timp ce toţi ochii din biserică erau aţintiţi asupra ei şi a mirelui, îşi trecu o mână suplă peste poalele rochiei de satin alb şi-şi potrivi sub toca voalului o şuviţă răzleaţă din părul ca flacăra. Îmi acordaţi un moment, vă rog? E un lucru pe care aş dori să-l spun.
Viitorul ei soţ se întoarse şi o privi în lungul nasului său acvilin, încruntându-şi nemulţumit sprâncenele negre.
— Bronwynn, ce faci? şopti el.
Fata îi zâmbi.
— Am doar câteva cuvinte de mulţumire pe care aş dori să le rostesc acum, Ross.
Ross oftă nerăbdător. Cu un gest al mâinii, Reverendul Fitzhumme îi acordă miresei permisiunea.
Bronwynn întoarse capul şi se uită la cei din jur. În sufletul ei se lăsase o linişte stranie, ca şi cum mintea i s-ar fi desprins de toate grijile. Nu privea pe nimeni anume, ci doar scruta feţele, coafurile şi pălăriile ridicole ale bărbaţilor şi femeilor din înalta societate a oraşului Boston. Un junghi scurt de durere îi străbătu inima, când văzu strana goală unde ar fi trebuit să stea părinţii ei dacă trăiau să apuce această zi. Cu atât mai bine că nu erau acolo, îşi spuse ea, în timp ce privirea i se oprea asupra verişoarei sale, Belinda.