Scan barcode
A review by dorinlazar
Dresoarea by Cristina Nemerovschi
Did not finish book.
Nu este nici surprinzător, nici dezamăgitor. Partea pozitivă de la acest roman e că e scris mai bine (ca formă) decât Contesa Aneke - dar e singurul element pozitiv. Din păcate n-am rezistat dincolo de o treime din roman, și o să explic de ce.
În primele 80 de pagini autoarea încearcă să picteze un personaj. O femeie de 30 de ani cu abilitatea emoțională a unei fete de 12. Să zicem că ar putea să meargă, să zicem că ar putea să fie ceva interesant. E povestea unei dresoare care are ceva ce i s-a întâmplat la 15 ani (nu ne zice ce, ne tot amână, probabil o să aflăm mai târziu dar deja m-am săturat) și care avea sau încă are o soră și... atât.
Serios. Atât, în o treime din carte, e o femeie care a pățit ceva la 15 și care tot invocă în amintiri o soră absentă de care nu știm nimic. Aflăm tot felul de prostii, de exemplu ni se laudă în mod repetat că ar fi putut foarte bine să se căsătorească cu directorul circului. Din păcate e imposibil de urmărit narațiunea - după fiecare două paragrafe plasate în timpul curent mintea autoarei (și a personajului) navighează în trecut, după care divaghează și navighează altundeva în trecut și ajunge într-un cu totul alt loc și iarăși divaghează și iarăși alunecă într-un alt loc, și revine la ceva ce mai zisese acum cinci pagini. Și nu-mi dau seama de ce ar trebui să-mi pese.
E clar că Nemerovschi încearcă procedee cinematografice, numai că cinematografia are imagini și imaginile nu sunt ceea ce vede autoarea, care foarte des se concentrează pe niște detalii banale, lipsite de substanță, fără impact, gen „Satul în care m-am născut era frumos” (citat real). Cinematografia într-adevăr se poate concentra pe un personaj, dar atunci ai un actor și personalitatea lui care atrage atenția - în cazul ăsta personajul e lipsit și de personalitate, și de atractivitate.
Într-un paragraf lungit pe mai bine de o pagină mi-a atras atenția un cuvânt care ar putea rezuma tot textul ăsta. „labă”. La o citire mai atentă am văzut și al doilea cuvânt care ar îmbogăți rezumatul acestui text: „cea de-a doua labă”. Și totuși, măcar nu e Cărtărescu.
În primele 80 de pagini autoarea încearcă să picteze un personaj. O femeie de 30 de ani cu abilitatea emoțională a unei fete de 12. Să zicem că ar putea să meargă, să zicem că ar putea să fie ceva interesant. E povestea unei dresoare care are ceva ce i s-a întâmplat la 15 ani (nu ne zice ce, ne tot amână, probabil o să aflăm mai târziu dar deja m-am săturat) și care avea sau încă are o soră și... atât.
Serios. Atât, în o treime din carte, e o femeie care a pățit ceva la 15 și care tot invocă în amintiri o soră absentă de care nu știm nimic. Aflăm tot felul de prostii, de exemplu ni se laudă în mod repetat că ar fi putut foarte bine să se căsătorească cu directorul circului. Din păcate e imposibil de urmărit narațiunea - după fiecare două paragrafe plasate în timpul curent mintea autoarei (și a personajului) navighează în trecut, după care divaghează și navighează altundeva în trecut și ajunge într-un cu totul alt loc și iarăși divaghează și iarăși alunecă într-un alt loc, și revine la ceva ce mai zisese acum cinci pagini. Și nu-mi dau seama de ce ar trebui să-mi pese.
E clar că Nemerovschi încearcă procedee cinematografice, numai că cinematografia are imagini și imaginile nu sunt ceea ce vede autoarea, care foarte des se concentrează pe niște detalii banale, lipsite de substanță, fără impact, gen „Satul în care m-am născut era frumos” (citat real). Cinematografia într-adevăr se poate concentra pe un personaj, dar atunci ai un actor și personalitatea lui care atrage atenția - în cazul ăsta personajul e lipsit și de personalitate, și de atractivitate.
Într-un paragraf lungit pe mai bine de o pagină mi-a atras atenția un cuvânt care ar putea rezuma tot textul ăsta. „labă”. La o citire mai atentă am văzut și al doilea cuvânt care ar îmbogăți rezumatul acestui text: „cea de-a doua labă”. Și totuși, măcar nu e Cărtărescu.