Excepțională.

Pe la jumătatea lecturii m-am gândit să văd câți ani avea autorul când a scris-o, mi se părea scrisă cu o mână foarte sigură, a cuiva trecut de 30, poate chiar de 40. Dar nu, Crichton avea DOAR 26 de ani.
Mai citisem de el Sfera, care merge pe aceeași formulă, un grup de oameni de știință izolați într-un loc greu accesibil, care trebuie să investigheze și să elucideze un mare mister tehnologic/biologic etc, dar Sfera se năruie complet după o primă jumătate foarte bine scrisă. Andromeda, în schimb, te ține cu sufletul la gură până la final (deși ultimele 10 pagini mi s-au părut anticlimactice și ușor fâsâite).
E scrisă parțial ca un document de training, cu grafice și indicații vizuale, transcripții din documente „oficiale”, iar dacă informațiile de acolo nu sunt reale (și unele nu sunt), atunci recunosc că sunt scrise cu atâta măiestrie încât n-am crezut nicio clipă că ar fi fabricate. Merge mult pe logică științifică, Crichton face aici cam ce a făcut Harari prin cărțile lui: face o mulțime de probleme științifice complexe accesibile tuturor printr-o narațiune competent construită. Fiind o poveste cu foarte multe elemente tehnice, personajele nu primesc prea multă atenție (dar e OK, nu deranjează, e mai degrabă vorba de tensiune și navigarea unui labirint în care orice mișcare greșită poate însemna moartea) și există multe pasaje explicative pe care Crichton le mânuiește foarte bine într-o pastă
Și așa și-a început Michael Crichton lunga și extrem de profitabila carieră (cică un sfert de miliard de cărți vândute) de scriitor de tehno-thrillere.

Chapeau, omu' meu, chapeau!