A trebuit să mă lupt cu mine ca să termin Omnium, în mare parte pentru că m-am gândit că, totuși, în ciuda tuturor info-dump-urilor, există o poveste. Există, una subțire de tot, care putea fi culeasă într-un short-story (și atunci s-ar fi văzut principala problemă a ei).

Datorită lipsei de focus pe poveste și datorită info-dump-urilor contradictorii (a doua jumătate rescrie parțial povestea din prima parte) poate părea un roman bun pentru amatorii de hard SF. Cred, însă, că e o greșeală - textul e tern, necesită multă luptă cu sine și determinare pentru a-l termina. E genul de carte în care simți că autorul dorește să scrie un text monumental, dar ratează complet obiectivul numărul 1: fă-o citibilă.

Ar fi putut fi o carte de referință pentru SF-ul românesc dacă ar fi învățat o lecție esențială: „show, don't tell”. Florin Stanciu is telling. A lot. Totul culminează cu un discurs enorm al unui AI ținut în fața unui personaj absolut inutil în realitate. Pentru că da, *spoiler*, personajul principal nu ar trebui să existe, nu există niciun motiv pentru ca el să existe.

Cam atât despre Omnium. O recomand celor cărora le plac lumi descrise în detaliu, dar care nu au nevoie de o poveste pentru a citi o carte. Și pasionaților de istorie alternativă.