Mi-a luat două sute de pagini să mă prind de titlul în original al textului ăsta. „Mein Kampf”, varianta unui om care a reușit la facultate, dar nici nu a luat note foarte mari, care s-a strecurat în mediocritate și la final a publicat o pseudo-istorie ipocrită și plină de interpretări unilaterale.

Ernu lovește și în stânga și în dreapta, și în sine, ca să arate că e obiectiv, și explică tuturor cum sectanții („pocăiții”) sunt cei care au lumina, adevărul și viața. Se plânge de Biserica Ortodoxă prea opresivă, dar se plânge și că Biserica Ortodoxă nu face suficient de mult prozelitism. Se plânge de stat că e slab, sau că e tare, ba mai mult, apucă mesianic martiriul ca destin și-apoi vituperează contra conducerii ce îi asuprește. E inconstant, e inconsecvent, și alunecos în argumentări.

Ceea ce îmi pune în perspectivă și lectura restului trilogiei (pe care o începusem de la Bandiți). În fine, ce mai e de zis e că e de evitat; cum Ernu nu și-a făcut propriul partid pocăit care să elimine de pe fața pământului toți pravoslavnicii, însemnătatea istorică a ceea ce scrie Ernu e nulă. Bine, nu chiar nulă. Ne demonstrează că oricând există niște cretini care se îngroapă de vii numai să nu participe la un recensământ. True story.

Abandonată la 60-70% - mi-am dat seama că am strâns atât de multe obiecții încât lectura e viciată de tot eșafodajul găunos pe care l-am demolat în mintea mea. Și la ce bun să mai fac efortul?