Dacă ar fi fost să recomand un singur roman SF scris în ultimii 50 de ani în România, acum o lună răspunsul ar fi fost fără preget „Abația”. Citisem Abația atunci când a apărut, și țin minte că îmi plăcuse.

Reîntâlnirea cu Abația a fost dureroasă. Premisa e excelentă, vorbim de călugări ninja spațiali care controlează întreaga forță de producție a omenirii cu clone. Vorbim de o combinație între Dune, Fundația și universul Star Wars.

Ori tocmai de-aici vine confuzia. Autorul înghesuie prea mult în prea puțin text, toarnă cu personaje, cu informații, cu planuri diferite într-un haos distructiv ce sapă voința cititorului. Rezultatul e un text tern, un info-dump întins pe 290 de pagini, un scenariu de film de clasă C în care tot ce ar trebui să fie fascinant devine banal spre comic. Când mai adăugăm și faptul că singurul mod de a transmite informație este info-dump-ul, când „show, don't tell” e evident un concept străin, toate bunele intenții ale autorului sunt insuficiente.

Autorul alege să exploreze trei planuri diferite în paralel, spărgând orice fluiditate a textului.

Primul plan, cel mai important, e acțiunea din cadrul Abației, o eminență cenușie care controlează întreaga galaxie din niște motive care nu sunt niciodată suficient de bine explicate. Aparent, Abația oferă seturi de 1000 de clone care să populeze lumile agricole și care să producă - deși procesul e suficient de lent încât acest procedeu să fie nerentabil. Aici apare Rim, un quint, un super-erou cu implanturi genetice pe care doar o armată de două milioane de oameni îl poate omorî, pentru că are super-viteză și alte super-abilități.

Al doilea plan este cel al unei populări de planetă care eșuează din cauza unui tip care a citit manualul de populare de planete și înțelege mai bine decât reprezentantul Abației cum se face treaba.

Al treilea plan urmărește familia imperială, care face diverse lucruri pentru că.

Romanul are câteva accente îndrăznețe, diminuate de realizare. Vorbește deschis despre homosexualitate, Abația e de fapt o orgie ambulantă ascunsă sub masca reverenței - dar stângăcia cu care subiectele sunt abordate trimit textul înspre rizibil.

Textul e excelent pentru cei care caută pseudo-înțelepciune, și care cred că oamenii inteligenți vorbesc în citate. Micro-universul Abației, deși nu e suficient de solid cât să stea în picioare, e detaliat chiar dacă incoerent. Altfel, textul e destul de tern și pentru mine a fost o luptă care s-a întins pe săptămâni bune, fiind de multe ori tentat să renunț la lectura lui. A fost un moment de introspecție, mi-am dat seama că nu mai sunt așa de tânăr de vreme ce nu mai pot înghiți genul acesta de texte ca acum 12-13 ani.